Primul lucru care m-a izbit la noua carte pe care o citesc, "Scurtă istorie a revoluţiei ruse", de Richard Pipes, a fost termenul "intelighenţie". Sună ca un arhaism de pe vremea lui Caragiale şi pare să fie vechea denumire a termenului "intelectualitate"

Plouase în poiană şi bălţi mari străluceau din loc în loc. Era pe înserat şi cerul plumburiu atârna ca un linţoliu peste poiana nemişcată. Din când în când, o pală de vânt rece făcea iarbă să suspine biciuind apa de sub ea, gata să o înnece. Se făcu tot m

Ceea ce urmează se vrea doar un jurnal. Un jurnal care s-a
scris deja şi se scrie zi de zi, „până la sfârşitul veacului”. Ce înseamnă
acest sfârşit al veacului? Voi trăi şi voi vedea.

Eram ateu şi mă credeam un zeu. Propriul zeu. Dar, într-o
clipă de extremă înfumurare, sfidând ceea ce nu cunoşteam şi nu aflasem încă,
am căzut în adâncurile iadului, a propriului iad. Am reuşi să mă târăsc de
acolo, ca un vierme, să mă ridic la suprafaţă, iar acum stau, pe jumătate ieşit
din groapă, privesc la cei de sub mine, privesc la cei de lângă mine, pe
jumătate ameţit, neştiind dacă să continui să urc, sau să cobor definitiv…
Continui însă să mă zbat. Şi voi continua.

Pe
urmele lui Hristos sau drumul credinţei drumul nebuniei

I
Cum
fulgerul iese de la răsărit şi se vede până la apus…

Om sau Dumnezeu, fiinţă reală sau
pură ficţiune, Hristos este, înainte de orice, un cuvânt scris, o colecţie de
învăţături moştenite din moşi strămoşi de la cel mai vechi popor cunoscut în
istorie, poporul lui Avraam, mesopotamianul din Ur. Hristos este întemeietorul
incontestabil al creştinismului şi cum creştinism înseamnă Biblie, Hristos
înseamnă Biblie.

Cum am început să merg spreHristos? Nu am început să merg spre elmai întâi, ci spre Dumnezeu. Iar spre
Dumnezeu nu am mers cu faţa, ci cu spatele. În anul 1986 – un an ciudat, cu
trei de şase în el, dar obţinuţi diferit, adică unul firesc, unul întors şi
altul tot întors, dar obţinut printr-o sumă, an de sfârşit de liceu, am hotărât
să mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi să-l combat. Ce însemna Dumnezeu
pentru mine în acel moment? Biblia, asta însemna Dumnezeu pentru mine pe
atunci. Am hotărât să o citesc şi să o înving, demontând-o cuvânt cu cuvânt.
Aşa că m-am îndreptat cu spatele spre Dumnezeu, l-am deschis, împungându-l cu suliţa
urii şi neîncrederii, şi l-am gustat. A avut un gust neutru pentru început, dar
neutru spre plăcut, de vreme ce era condimentat în minte, deja,  cu sarea unei viitoare victorii. Curiozitate?
Nu ştiu dacă era, dar mirosea a nou şi asta mă făcea să citesc şi să gust fără
efort ceea ce mi se oferea pe primele pagini ale Genezei. Apoi, pe neaşteptate,
a urmat un şoc: citind despre facerea Evei dintr-o „coastă” a lui Adam, mintea
mi-a şoptit, sfioasă, că ar putea exista o legătură între povestea aceasta şi
genetică, faptul că „adamul” uman are cromozomii sexuali xy, iar „eva” are
cromozomii sexuali xx, obţinuţi, după cum lesne se poate vedea, dintr-o singură
„coastă” a lui „adam”. Cât timp am rămas orbit de această străfulgerare de
lumină? Cred că nu mi-am revenit nici acum. Am continuat să citesc, rănit,
orbit şi îndurerat, găsind tot mai multe posibile adevăruri, având tot mai dese
străfulgerări, totuşi continuând „să dau cu piciorul înapoi în ţăpuşă”, o
ţăpuşă ascuţită de care mă loveam tot mai des în drumul meu: credinţa în
Dumnezeu şi în proorocii lui, ultimul şi cel mai mare dintre ei fiind Isus
Hristos. Credeam şi în clipa următoare îmi negam credinţa, până în ziua când nu
am mai putut, m-am aşezat în genunchi şi m-am promis sclav şi slugă veşnică primului
dumnezeu sau duh care vine la mine. Dorinţa de a termina o dată pentru
totdeauna cu incertitudinea existenţei sau inexistenţei zeilor şi duhurilor,
era atât de mare încât, în inima mea, eram decis să mă dau chiar şi Satanei, presupunând
că acesta există, de va fi ca el să fie mai aproape şi să vină să mă ia în
primire înaintea lui Dumnezeu. Ba chiar m-aş fi simţit satisfăcut ca acesta să
vină mai întâi, ca să-mi demonstrez că Dumnezeu, chiar dacă există, nu prea îi
pasă de noi, nu prea îi pasă de mine.

Dar nu s-a întâmplat nimic.Pământul nu s-a cutremurat, cerurile nu s-au deschis, nici o groapă nu şi-a
căscat gura să mă înghită, nici un duh nu şi-a făcut simţită prezenţa şi eu nu
am ajuns în străfundul iadului. De fapt, tocmai începeam să ies din el…Nu s-a
întâmplat nimic şi începusem să cred că Dumnezeu, dacă exista, pe lângă faptul
că era cam surd, era şi nesimţit. Am continuat să mănânc, să respir, să
trăiesc, să mă îngraş sau să slăbesc după cum eram vesel sau trist, până într-o
noapte de coşmar, când întreaga viaţă mi-a fost întoarsă pe dos, într-o
clipită, exact cum ar întoarce o gospodină o rufă murdară, înainte de a băga-o
la spălat, în maşină. M-am trezit cu un ciocan, bătând cu putere în tâmple, o
inimă ce sta să iasă din mine şi o roată imensă de energie ce se rotea în
piept, cuprinzând tot pământul, în timp ce un glas interior îmi rostea ca o
trompetă: „eşti Dumnezeu”! Într-o clipită am văzut toată nebunia acestei
afirmaţii şi am negat îngrozit: „nu sunt”! „Eşti Isus Hristos!” – mi-a strigat
acelaşi glas. Nu era oare o afirmaţie la fel de nebunească? Am negat vehement: „Nu
sunt”! „Atunci eşti un proroc” – mi-a spus glasul, de data aceasta parcă mai
potolit. „Oi fi, dacă aşa vrea Dumnezeu” – am răspuns, niţel mai liniştit.
Liniştit dar, în clipa imediat următoare, am avut conştiinţa clară a faptului
că, exact aşa cum a prezis, Dumnezeu este acolo, deasupra casei mele, împreună
cu cetele de sfinţi şi mă aşteaptă să vin la El. Trebuia doar să zic „da” şi să
ies afară. Atunci m-a cuprins conştiinţa mizeriei mele, a nimicniciei, a
mocirlei morale în care mă zbăteam, deşi vă asigur că nu încălcasem nici o
poruncă până atunci şi nu furasem un capăt de aţă. M-am simţit murdar într-un
mod de nedescris. Am realizat că, a merge lângă Dumnezeu atunci, ar fi însemnat
o ruşine veşnică şi o situaţie de nesuportat, un iad. Chiar dacă ochii erau
uscaţi, pe interior am izbucnit în lacrimi şi am simţit cum sufletul mi-a luat
foc. Un cui, ca o sabie de foc, mi s-a înfipt în inimă şi nu a mai ieşit
niciodată, decât în puţinele clipe de extaz cu care am fost binecuvântat din când
în când, de fiecare dată când am simţit că am rămas fără puteri şi sunt gata gata
să cad. Eram în al 33-lea an al vieţii mele, anul „de graţie” 2000 după Hristos.
Au fost sau nu am fost cete cereşti şi îngereşti deasupra mea, nu ştiu. Dar am simţit
că au plecat şi eu am rămas singur, cu conştiinţa faptului că nu eram cu nimic mai
bun decât ultimul criminal şi o dorinţă tot mai clară şi mai puternică a unei adevărate
curăţenii în mintea, trupul, sufletul şi viaţa mea. Curăţenie ce urma să înceapă,
nu peste mult timp, cu o internare la nebuni.

Şi toţi mă cred nebun
Şi coate-şi dau
Şi râd de mine că vorbesc prostii;
De ce continui, Doamne,
Să vorbesc,
Cu-aceşti adulţi,
Cu minte de copii?!
Şi sunt bolnav
Că nu pot împărţi
Cu alţii ale mele bucurii:
Un strop de dumnezeu
Din scoica ta,
Un adevăr cu feţe sidefii.
Şi mă înalţ,
Pe-un turn plin de tăceri
Şi tot mai tare strig, să mă aud;
Dar mai pustiu e astăzi, decât ieri,
Şi decât astăzi, mâine e mai surd...

Ţipă cucuveaua,
De două zile ţipă.
În inimă,
Cu glas de dinamită.

Se sparge-n cioburi suflet,
Mă prăbuşesc în mine,
Cu gheara mă sfâşie,
Golindu-mă de sine.

Şi ţipă cucuveaua,
Şi ţipă şi tot ţipă,
Trecute sfâşieri,
în mine tot ridică.

Sfârşirea mă cuprinde
Iar lacrima-i uscată
Şi corzi pocnesc cu scâncet
Şi-n scâncet, tot îmi crapă!

Şi ţipă cucuveaua
Şi ţipă şi tot ţipă,
Nimic nu o opreşte,
Din ţipăt n-o ridică.

E negură în mine,
Pustiu şi numai apa
Şi cucuveaua ţipă,
Cu ţipăt mă adapă...