Şi toţi mă cred nebun
Şi coate-şi dau
Şi râd de mine că vorbesc prostii;
De ce continui, Doamne,
Să vorbesc,
Cu-aceşti adulţi,
Cu minte de copii?!
Şi sunt bolnav
Că nu pot împărţi
Cu alţii ale mele bucurii:
Un strop de dumnezeu
Din scoica ta,
Un adevăr cu feţe sidefii.
Şi mă înalţ,
Pe-un turn plin de tăceri
Şi tot mai tare strig, să mă aud;
Dar mai pustiu e astăzi, decât ieri,
Şi decât astăzi, mâine e mai surd...

Ţipă cucuveaua,
De două zile ţipă.
În inimă,
Cu glas de dinamită.

Se sparge-n cioburi suflet,
Mă prăbuşesc în mine,
Cu gheara mă sfâşie,
Golindu-mă de sine.

Şi ţipă cucuveaua,
Şi ţipă şi tot ţipă,
Trecute sfâşieri,
în mine tot ridică.

Sfârşirea mă cuprinde
Iar lacrima-i uscată
Şi corzi pocnesc cu scâncet
Şi-n scâncet, tot îmi crapă!

Şi ţipă cucuveaua
Şi ţipă şi tot ţipă,
Nimic nu o opreşte,
Din ţipăt n-o ridică.

E negură în mine,
Pustiu şi numai apa
Şi cucuveaua ţipă,
Cu ţipăt mă adapă...