General

Afisarea articolelor postate in: Decembrie 2013

M-am intors la ortodoxie

12 Dec 2013 


Dupa ce, timp de peste doisprezece ani de zile, am ratacit, purtandu-mi pacatele precum femeia cu scurgerea de sange din vechime, iata ca acum, in Postul Craciunului, am avut revelatia faptului ca adevarata Biserica a lui Hristos era tocmai cea de care ma indepartasem. M-am vazut in ipostaza de fiu risipitor, flamand, care nu are alta solutie de bun simt decat sa se intoarca la casa pe care a parasit-o. Dar cum am ajuns in aceasta situatie? Lipsit de experienta si incepator pe calea lui Hristos, m-am lasat inselat de principiul "Sola Scriptura", purtat pe toate drumurile ca stindard al protestantilor de orice fel. Am crezut ca au dreptate si am crezut ca sunt indreptatiti sa tipe impotriva bisericilor mama de care s-au desprins. Am urmat intrutotul aceasta cale si m-am intors impotriva icoanei, crucii, moastelor si tot ceea ce insemna traditie. Si, probabil ca as fi urmat asa pana la moarte daca Dumnezeu, in mare mila Sa, stiind ca, nu din interese meschine, ci din dragoste pentru Cuvantul lui, urmez aceasta, nu mi-ar fi aratat, tocmai cu Scriptura, ca ma inselam!

Da, urmand principiul ridicat de protestanti la rang de lege imuabila, am ajuns la concluzia ca.... omul se poate inchina la icoane si ca moastele marturisesc pe Hristos! Am aflat chiar ca pomenile pentru morti sunt necesare si asa este, cum zice Ortodoxia, au puterea sa scoata omul din iad. Am verificat, rasverificat si inca verific dar ajung, de fiecare data, la aceeasi concluzie. Mai mult, tocmai "sola Scriptura" mi-a aratat ca "sola Scriptura" nu este de ajuns si ca mai este nevoie si de Traditie pentru ca o biserica sa poata sa se certifice drept autentica. Iar Traditia este tocmai cea care marturiseste ca aceasta biserica, Biserica Ortodoxa, este piatra pe care si-a intemeiat Hristos, Mantuitorul nostru, Biserica.

Dar despre care au fost acele versete ce mi-au schimbat viata, aratandu-mi ca Dumnezeu poate salaslui intr-o icoana, ca Duhul Sfant ramane in trupul unui sfant, ca mortii beneficiaza de pomenile si pomenirile noastre si ca doar Scriptura nu este de ajuns, voi vorbi cu o alta ocazie si voi explica pe indelete, dupa cata intelepciune imi va da Dumnezeu. Acum vreau doar ca aceasta sa fie o marturisire de credinta si o recunoastere in fata tuturor, ca am gresit in fata Tatalui din Cer si impotriva mamei mele de pe pamant, Biserica Ortodoxa, sa-mi cer iertare si sa cer sa fiu primit in randurile ei, nu ca un fiu, cum am fost pana acum, ci doar ca un umil servitor.

Slavit sa fie Domnul!

MarianTudorelLazar · 3673 vizualizari · 1 comentariu
Categorii: Drumul credinței

Parintilor, fiti pastorul cel bun!

12 Dec 2013 



Cu durere in suflet scriu acest articol. Cu durere si adanca mahnire pentru starea in care au ajuns cei care trebuie sa ne pastoreasca, dar si cu adanca incredintare ca acest lucru se va indrepta si vom avea o trezire fara seaman a ortodoxiei romanesti. Eu nu voi face decat sa marturisesc adevarul, apoi sa merg si sa ma plec sub toiagul pastorilor pe care ii cert, ca un copil pe tatal sau, chiar de ar fi de fier si m-ar bate cu el. Pentru ca mare pacat este sa te intorci impotriva unsilor Domnului si toti preotii au pe capul lor untdelemnul ungerii Tatalui.

V-am spus ca m-am intors la ortodoxie si asa este. Dar tare as fi vrut ca articolul meu sa sune "Am fost intors la ortodoxie". Din pacate, nu a fost asa. M-am intors pentru ca mi-am dat seama ca aceasta este Biserica Tatalui, cea zidita de Fiul si Mantuitorul nostru, Isus Hristos. Nu m-am intors pentru pastorii ei, ba chiar mi-a fost teama si chiar rusine sa dau fata cu ei. Atat pentru mine, cat si pentru ei. De aceea, nestiind in fata cui sa ma prezint, spasit, si ce ar trebui sa fac mai departe, m-am dus la "baciul" pastorilor din zona mea. Ma asteptam sa ma bata, sa ma certe, sa ma ierte si apoi, de ce nu, sa taie "vitelul cel gras". Vitel care, nu stiu ce ar putea fi dar, pentru mine, ar fi fost o discutie pe indelete, in care sa imi descarc tot oful si toate ratacirile. Numai ca parintele nu m-a batut si nici nu m-a certat. Mi-a pus doar cateva intrebari, mi-a spus sa citesc o carte (din pacate eram prea pierdut atunci ca sa-mi amintesc numele ei) si mi-a spus sa ma duc la pastorul meu. Nimic mai mult. Nici macar nu m-a intrebat cum  ma cheama, d-apoi sa ma intrebe din fir a par despre cum m-am pierdut si cum m-am regasit.

Si atunci mi-am adus aminte din ce cauza am plecat: din cauza ca ispravnicii Tatalui, cei care ii administreaza averea, i-o risipesc. Da, oile sunt ratacite si pastorii isi dau doctoratul in Teologie. Chiar si mie, parintele mi-a spus sa citesc acea carte pe motiv ca vede ca-s destul de inaintat in intelegerea Scripturilor. Si da, sunt inaintat, chiar prea inaintat in teologie, dar trairea mea este cat parul de pe burta broastei. De traire autentica a ortodoxiei am nevoie, parinte, nu de studiu steril. Adevarat insa ca nu poti trai ortodoxia, daca nu o intelegi. Adevarat insa si ca, de are sau nu are traire, aici, in aceasta biserica, in Biserica Ortodoxa, salasluieste Duhul Tatal, nu ]n alta. Chiar de ar fi pastorii sai de o mie de ori mai rai, eu nu voi mai parasi ortodoxia. Voi trai si voi lupta, in ea si pentru ea. Am parasit o data Biserica si am ratacit, insetat si flamand, prin desert. Nu mai fac aceeasi greseala. Aici este mana Tatalui si, mai degraba ma voi hrani, si eu, ca evreii din pustie, inca patruzeci de ani de acum incolo, doar cu mana si sa poftesc "ceapa, friptura si pestele Egiptului", decat sa ma intorc la abundenta "Egiptului" si sa poftesc mana Tatalui Ceresc.

Da, unul din pastorii mei s-a speriat cand a vazut cum ma ataca Diavolul. Altul, care la randul lui s-a speriat de demonii din mine, cand m-am dus numai sa-i cer iertare pentru supararea pe care i-o facusem (ca nu mai indrazneam sa-i cer sa-mi fie tata si duhovnic), mi-a spus "lasa-ma, paraseste-ma, ca sunt batran si bolnav". Si l-am parasit. Iar alt pastor pe care l-am avut, care mi-a venit in casa dar am refuzat sa sarut crucea, mana si icoana, invitandu-l totusi sa vina oricand sa stam de vorba, nu mi-a mai calcat pragul. S-au comportat ei ca pastorii cei buni sau doar ca niste pastori platiti? Da, de bunaseama ca au fost ca pastorii platiti. I-am iertat insa si ii voi mai ierta, dar faptele lor trebuiesc scoase in fata Bisericii si vindecate. Pentru ca nu sunt cazuri singulare, ci sunt regula. Parintii cei buni, cei iubitori, cei care alearga din casa in casa si oriunde este nevoie, ca sa aduca inapoi la turma oaia ratacita, acestia sunt cazuri rare, la fel de rare ca aurul Ofirului in Ierusalim, dupa ce a fost dus in robie.

Iar mie fie-mi ingaduit sa cant, pana la sfarsitul zilelor mele pamantesti, "Am gasit credinta cea adevarata". Pastorii cei platiti m-au abandonat, dar Hristos, Pastorul cel Bun, m-a luat pe umerii sai si m-a adus aici, inapoi, in sanul Tatalui. El mi-a spus "taci, iarta si lupta, ca voi fi de partea ta, dar supune-te pastorilor mei". Si Hristos insusi sa-i certe pe ei, sa-i ia apoi pe umerii sai si sa-i aduca pe Calea sa, la Turma sa, pastori blanzi si iubitori ai oilor. Si fie ca toti parintii nostri, toti cei care poarta pe cap untdelemnul mirungerii in functia de preot, sa auda din gura Fiului:

"Paste mieluseii mei!", "Paste oitele mele!", "Paste oile mele!"

Binecuvantat fie numele Domnului totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin.

MarianTudorelLazar · 2438 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Drumul credinței

Cum m-am impacat cu icoana

12 Dec 2013 





Ar fi nedrept sa spun ca protestantii sunt cei care m-au indepartat de icoane. Ei doar au pus picatura care a umplut paharul, dar credinta si respect pentru icoane probabil ca nu am avut niciodata. Ma inchinam in fata lor dar, de fiecare data, inima mea era impartita: pe de o parte urmam tipicul ortodox, pe de alta parte imi puneam intrebarea ”nu cumva ma inchin la un idol?”. Cand aceasta intrebare a crescut chinuitor de mult, am dat la propriu de pamant cu icoanele din casa, convins ca ceea ce fac, faceam bine. Numai ca, de data aceasta, de fiecare data cand ii criticam pe cei care se inchinau lor, in sinele meu rasuna intrebarea ”nu cumva ei au dreptate cand spun ca icoanele nu sunt idoli?”. Deci, nu facusem decat sa trec de cealalta parte a gropii, dar continuam sa privesc in abis, gata sa sar. Iar acum, privind in urma, realizez ca oricum am gresit, atat cand m-am inchinat cuprins de indoieli, cat si cand am luptat impotriva lor plin de aceleasi indoieli. Daca ceea ce faci, nu faci din credinta, atunci zadarnica este fapta ta si nu-ti va folosi decat sa-ti vatame sufletul.

Da, tare m-as fi bucurat ca un preot sa-mi poata explica, dar nu cu cuvinte multe si nici la modul ”fa asa, ca asa este bine”. As fi vrut sa-mi explice cu Scriptura unde greseam si unde faceam bine. Cum nimeni nu mi-a explicat, multa ura am prins si multa cenusa amara am varsat in capetele tuturor slujitorilor bisericii. Da, poate erau vinovati, dar nu stiam ca,  judecandu-i si condamnandu-i pe ei, pe mine ma judecam si condamnam: la ura si suferinta. Am dat, deci, cu icoanele de pamant si nu m-am mai plecat in fata preotilor, dar...  linistea nu a venit. Si sa nu va inchipuiti ca protestantii sunt mai buni in privinta aceasta: la fel cum preotii nu accepta sa fie contrazisi, cand vine vorba de inchinarea la icoane, ti se serveste doar ”teoria” pe care esti liber sa o accepti sau nu, la fel si protestantii iți servesc ”poezia” invatata pe de rost si nimic mai mult. Acum insa nu mai invinuiesc pe nimeni pentru aceasta cadere a mea, nici macar pe mine. Stiu ca totul a fost din voia lui Dumnezeu, ca sa ma indrume si sa ma invete pe calea Sa. Si nu conteaza prin ce a trebuit sa trec pentru a ajunge la adevar, conteaza starea de acum si adevarul la care am ajuns si care mi-a adus, in sfarsit, linistea. Iar daca am intradevar dreptate, daca nu ma insel si Dumnezeu este cel care mi l-a descoperit, atunci va aduce liniste si alinare si altora. Daca nu, sper mai degraba sa ma muteasca Dumnezeu decat sa mai amagesc si pe altii, prin cuvintele gurii mele. Binecuvantat fie numele Lui!

Sa nu credeti ca lumina a venit dintrodata asupra mea. Mai intai am inceput sa ma intreb cum se poate ca Dumnezeu sa permita o ratacire care sa dureze mii de ani? Mai ales ca sunt versete din Evanghelie unde se arata ca timpul este o piatra de incercare pentru orice invatatura si orice biserica si tot ceea ce nu-i venit de la Dumnezeu, nu poate sa dureze. Deci, cum era posibil sa Dumnezeu sa infiereze icoanele dar, cu toate acestea, sa lase miliarde de oameni sa se inchine la ele si nu un an, doi, ci o mie si ceva de ani! Nu, nu era posibil. Apoi, citind si rascitind Exodul, am vazut ca Dumnezeu spune, inainte de a interzice inchinarea la chipuri, ”ati vazut ca v-am vorbit din ceruri si nu v-am aratat nici un chip”. Deci, interdictia inchinarii la reprezentari ceresti sau pamantesti nu era oricum, ci doar pentru ca Dumnezeu nu-si aratase inca chipul. Pe de alta parte, remarcasem deja faptul ca, desi majoritatea poporului evreiesc nu văzuse chipul Domnului, totusi Moise si saptezeci de batrani ai lui Israel vazusera chipul lui Dumnezeu, pe munte. Așa ca, interdictia de a nu face reprezentari ale chipului lui Dumnezeu, intrucat Acesta nu s-a aratat oamenilor, mai era valabila si pentru Moise si cei saptezeci de batrani, de vreme ce acestora Dumnezeu se aratase? Nu, nicidecum. Pentru ei, ”ati vazut ca nu v-am aratat nici un chip”, nu mai era valabil. De ce, dar, nu au facut acestia, inca de atunci, o icoana? Pentru a nu ispiti pe ceilalti, care nu-L vazusera. Pentru că Dumnezeu nu se aratase decat la cativa, nu tuturor, in timp ce restul poporului tremura, vazand flacari si auzind tunete grozave.

Dar ce s-a intamplat cand Hristos, Mantuitorul nostru, s-a aratat in chip de om, TUTUROR? Mai este valabila, de atunci, interdictia de a mai face reprezentari ale lui Dumnezeu, nu la care, ci SPRE CARE sa te inchini? Nu. Hristos insusi nu era decat o icoana a Tatalui. O icoana vie care vorbea, manca, vindeca si mangaia. Nu era un idol mut, desi era o ”stanca”, o ”piatra”. Și inca ce piatra! Era piatra cea din capul unghiului, care fusese ”daltuita” chiar de Tatal, in pantecele unei femei, la fel cum in vechime daltuise si scrisese cu degetul Sau niste table obisnuite de piatra. Table ce fusesera puse intr-un chivot in fata caruia oamenii...  se plecau si ingenuncheau ca sa vorbeasca cu Dumnezeu. Da, inainte sa apara icoana vie a Tatalui, care este Isus Hristos, chivotul Legii si insusi Cortul intalnirii erau niste icoane spre care oamenii isi plecau genunchii si fruntea, asteptand ca Dumnezeu sa le vorbeasca din mijlocul lor. Si iata deci cum am acceptat faptul ca omul poate ingenunchea si se poate inchina cu fata catre un obiect facut de maini omenesti, daca acest obiect respecta niste canoane impuse de insusi Dumnezeu.

Mai ramanea insa o intrebare: intelegeam cum Dumnezeu poate locui intr-un om, in Hristos, dar cum poate locui intr-o bucata de lemn, aur, argint, sticla sau piatra? Pentru ca, in Cortul intalnirii Dumnezeu nu se arata iesind dintr-un obiect, ci se arata oamenilor intre cei doi heruvimi de pe capacul chivotului. Raspunsul mi l-a dat pasajul in care se vorbeste despre sfintirea Templului lui Solomon. Acolo Dumnezeu spune clar ”cerurile nu ma pot cuprinde și nici pamantul, cum dar voi locui Eu intr-un templu facut de oameni?”. Si tot Dumnezeu da raspunsul: ”imi voi pune ochii si inima in acest templu”. Ce inseamna acesti ”ochi si inima” ale lui Dumnezeu, eu inca nu stiu. Ar putea fi niste ingeri sau poate altceva, dar sigur ele sunt si au ramas acolo, in Ierusalim. Dar, daca Dumnezeu isi poate pune ”ochii si inima” intr-un Templu, ca sa-i vada pe toti cei ce vin in Casa Sa, oare cei care il primesc pe Isus Hristos si pe Tatal in inima lor, nu au si ei dreptul la ”ochii si inima” lui Dumnezeu in casa lor? Da, de bunaseama. De aceea, chiar daca Dumnezeu inca nu mi-a dat harul de a vedea ochii si inima lui intr-o icoana, cred tot mai mult ca El ne vegheaza casa si pe noi, de acolo, din icoana de pe peretele rasaritului, indiferent de faptul ca in acea icoana este zugravit El, Maica Domnului, Fiul, Duhul Sfant sau oricare alt sfant sau arhanghel. Pentru ca, asa cum ne-a invatat Mantuitorul nostru, in cer ”toti sunt una”. Amin

Iar voi, fratilor, nu priviti la cele de mai sus ca la cele spuse de un teolog, ci doar luati aminte la cum poate Dumnezeu sa intoarca spre Biserica Sa sufletul unui ratacit. De am spus ceva si Biserica, Scriptura si duhovnicul vostru zice la fel, ascultati si luati aminte, dar daca duhovnicul sau conducatorii Bisericii spun altfel, atunci ei au dreptate si eu gresesc. Binecuvanteaza-i, Doamne, pe toti slujitorii si conducatorii Bisericii, acum si in veci, si lumineaza-mi mintea mie, pacatosului, sa nu ma mai intorc niciodata impotriva lor.

Amin

MarianTudorelLazar · 1789 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Drumul credinței

Ultimele comentarii

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitator: 1

Anunt

Alegeti o tema