Şi toţi mă cred nebun
Şi coate-şi dau
Şi râd de mine că vorbesc prostii;
De ce continui, Doamne,
Să vorbesc,
Cu-aceşti adulţi,
Cu minte de copii?!
Şi sunt bolnav
Că nu pot împărţi
Cu alţii ale mele bucurii:
Un strop de dumnezeu
Din scoica ta,
Un adevăr cu feţe sidefii.
Şi mă înalţ,
Pe-un turn plin de tăceri
Şi tot mai tare strig, să mă aud;
Dar mai pustiu e astăzi, decât ieri,
Şi decât astăzi, mâine e mai surd...